Punctul de la infinit
Articol apărut în OGLINDA LITERARĂ
Ilina
nu mai putea de bucurie, abia aştepta să se
întoarcă acasă şi să picteze. Ceea ce
ea trăise era aşa de frumos încât soarele îl purta în interiorul ei
ca pe cea mai frumoasă realitate. Nu mai simţea
durerile de cap din cauza oboselii. Nici stresul acela care ţi se
imprimă şi în ultima fibră a corpului. Voia să
uite de tot ceea ce însemna greutatea şi năduful zilei.
Intrase
intr-o biserică oarecare, aşa îi plăcea ei să facă,
să intre în câte o casă a lui Dumnezeu şi să se roage
acolo, indiferent care i-ar fi fost locul. În biserică
îşi găsea de cele mai multe ori simbolurile, gândurile şi
imaginaţia ei curgea liber. Cât de bine izolate
fonic sunt bisericile astea aşa de mici din mijlocul oraşului
ăstuia atât de aglomerat.
Ilinei
îi veni o idee, să se uite la Iisus Pantocrator.
Îi plăcea aşa de tare icoana aceea încât ar fi vrut să zboare până acolo şi să nu se mai
oprească, să zboare departe, până dincolo de pereţii
bisericuţei şi să se îndrepte spre cer împreună cu Cel Care
a creat toate. Îi veni în minte cuvintele acelea miraculoase din slujba prohodului,
din vinerea mare: “Iisuse salvator, mergi la cer şi te aşează,
lângă Tatăl creator”.
Asta
tot repeta în mintea ei, în timp ce se învârtea uitându-se la cupola aceea atât
de înatlă care îl zugrăvea pe Iisus binecuvântând lumea şi pe
toţi oamneii, întreaga creaţie pe care El a restaurat-o.
Cum
nu mai era nimeni în biserică , femeia de la
lumânări a plecat afară să mai cureţe pe acolo, Ilina a
întins mâinile la orizontală aşa ca la o încercare de zbor. A început
să se învârtă într-un picior încet, încet ca
şi când ar roti ceva nevâzut şi ar fi mimat un zbor de pasăre,
uitându-se mereu la icoana aceea de pe cupolă, la Iisus salvatorul lumii. Îşi închipui dintr-o dată că biserica aceea nu mai
avea pereţi ci erau alcătuiţi din norii cerului. Din
punctul acela de unde era Iisus, venea o lumină aşa de
puternică, parcă ar fi fost lumina de
dincolo de univers.
Dintr-o dată îi veni în
minte ideea: ”Punctul de la infinit!!” “Acesta este
punctul de la infinit din matematică, asta studiez eu aşa de tare
mereu, infinitul acesta care vine peste noi, de dincolo de lumea aceasta,
infinitul care este lumea eternă a
lui Dumnezeu”.
Îi părea aşa de rău
că nu putea să continue această
experienţă a zborului şi că totul a fost doar în mintea ei.
Nu mai avea răbdare,trebuia să ajungă
acasă şi să zugrăvească această
experienţă care era unică pentru ea. Voia să picteze acest
punct de la infinit, care este punctul de trecere de la întuneric la lumina lui
Dumnezeu. Este trecerea aceasta de la o lume concretă la
una pură, veşnică, spirituală, concretă în lumea
spiritului şi abstractă pentru noi.
Nu purta în ea decât acest zbor,această senzaţie care trebuia imediat
transpusă pe pânză. Chiar dacă nu ar fi reuşit să redea decât o fărâmă din acest zbor,
trebuia să râmână ceva şi în pânzele ei.
Ajunse acasă şi se duse
direct la obiectele ei
albe, care o aşteptau să le picteze. Luă una, o aşeză
pe şevalet şi începu să
aştearnă mai întâi culorile întunecate şi apoi, în locul
rămas liber, asemenea unui vârtej, aşeză lumina care sparge cu
atâta putere întunericul în care ne plimbăm noi.
Era bucuroasă, nu pentru ceea ce
a reuşit să picteze, ci pentru că acea stare de bucurie a
luminii care cuprinde cu totul lumea noastră, o trăia din nou.
În felul acesta lumina era pentru ea
o stare trăită la superlativ, era o prezenţă.
Victorita Duţu
ALBASTRUL CERESC
Ilina
trăieşte o stare a unei picturi pe care încă nu a creat-o dar o
poartă în inima ei ca pe o comoară şi încă îi e frică să nu o
distrugă dacă o aşterne pe pânză. Trăieşte acest
sentiment, dar mai întâi trebuie să epuizeze
trăirea ca să o poată reconstrui la dimensiunile cerului care-l
poartă pe umerii ei. Ea trăieşte şi simte că este însăşi pictura ei.
Ilina
pluteşte şi cântă deşi cuvintele ei parcă sunt un fruct, o sămânţă ce a strâns în ea doar
albastrul ceresc gata să inunde din mintea ei pământul ce vine
să îmbrăţişeze cerul într-o explozie a luminii de dincolo
de univers.
“Parcă
fug de mine însămi atunci când mă gândesc la cer. În acelaşi timp aş vrea să adun tot
albastrul ca să pot să fug de aici într-o altă lume care să
fie lumea lui Dumnezeu. Şi pentru că aici nu văd decât acest gri
care e pretutindeni, e prea mult gri pe stradă, devin doar un personaj îmbrăcat în
haine gri, parcă aş deveni însăşi oamenii cu hainele lor.
Aş
lua aceste culori pe care eu le văd şi nu aş vrea decât să scap de
ele şi să creez eu însămi altele, dar nu pot să creez eu însămi
alte culori şi atunci îmi pot alege una care să fie a mea şi
numai a mea. Trebuie să fie aceea când vreau să
mă înalţ. Dacă eu acuma închid ochii, ce
se întâmplă cu mine? Poate că nu mi se întâmplă nimic dar atunci văd
ceva. Eu nu devin decât un copil
, o copilă care fuge, fuge, aleargă departe departe, departe de acest
gri care fuge după mine şi eu fug şi mai departe de el. Culoarea
asta devine în mine doar un om sau mai mulţi oameni care au încetat să mai fugă după mine
ca o singură imagine. Atunci stau
cu ochii şi mai închiş şi cu această imagine în
minte îi strâng şi mai tare aceşti ochi, care nu vor să mai vadă
oamenii ce stau aplecaţi la cozi, la rânduri, care ofteză şi fac
ceva, fac ceva, sunt tot mai garbovi şi mai mici, mă tem.
Pictez,
da, pictez în mintea mea, parcă aş vrea să
stropesc cu cer peste tot şi pământul pe care eu calc să fie
doar nori, doar albastru. În această metamorfozare să devin cer împreună
cu cei pe care eu nu mai voiam să-i văd, nu mai voiam să mai fiu
cu ei pentru că erau prea mici în imensitatea aceasta de sticlă, de
imagini ce-mi taie ochii, privirea, liniştea, de griurile metalizate de la maşini,
de la uşi, de la sârmele agăţate peste tot şi nimeni nu le
mai vede.
E ca
şi când o forţă în mine s-ar fi revoltat să nu mai vrea să
mai facă nimic decât să tragă de perdeaua cerului şi să acopere griurile metalizate. Sunt mai
departe cu ochii închişi ca o fugă, ca o scurgere, ca o revoltă,
ca o stare a mea care refuză să mai vadă acest gri care aşteaptă
mereu să calc pe el şi prin el şi să ajungă el cu mine
la capătul cozii unde eu am rezolvat ceva sau am dat ceva.
Cerul
continuă să fie în mintea mea mai departe ca
o salvare. Eu chiar pictez în minte şi mă văd plutind undeva
foarte departe în timp, în eternitatea memoriei şi a conştiintei
mele, şi de aceea nu mă îndoiesc că aceste imagini o să le
găsesc puse la locul lor şi peste câteva sute de ani când eu poate aş
fi vrut să mă întorc, dar nu o s-o mai pot face pentru că atunci
voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui
albastru.
Da,
parcă vreau să pictez în aşa fel încât
toate aceste maşini, blocuri, avioane, oameni, pământ să fie
doar cerul care este acuma în mine.
Da,
trăiesc fără să vreau imaginea
aceea de atunci, din copilărie când eram aşa de mică şi păzeam
oile. Da , oile erau de mult plecate prin iarbă sau
prin porumbi pentru că eu devenisem cer. Eu eram imaginile acelea care se
năşteau atunci din norii cerului şi le urmăream geometri. Pământul
parcă se răsturnase şi eu nu mai eram decât cerul acela care nu
mai putea să mai atingă câmpia, imaşul ,
soarele , casele care şi aşa erau mici şi neîsemnate.
Până dincolo de mine ,
cerul alerga în formele lui şi eu alergam cu formele mele după el. Asta fac de atunci mereu port în mine pe umărul meu stâng
zborul acela . Eu mă opresc în mintea mea la el ,
în mine e doar cer, e doar cer, eu sunt în
zbor cu norii, cu mine ce nu pot fi decât un copil care nu înţelege prea
bine ce se întâmplă, de ce suntem aşa de mici şi ne construim aşa
de mult palate fără de care nu mai putem respira dar în felul acesta
nu mai putem să vedem.
Trăiesc
această orbire de care vreau să scap.
Eu
nu vreau decât această lumină care este acum şi aici şi unde cerul aruncă
lumina lui pe umărul nostru stâng şi
noi trebuie să facem această întoarcere de la inimă la umăr
unde cerul parcă ne-a pus razele lui
albastre şi apoi în sus către el ,pentru ca albastrul acesta al nostru
este craţia Lui care a venit să
picteze lumea în culorile infinitului. Cerul poarta în el
urma paşilor Lui.
Da, asta făceam
ieri, încercam să pictez pe zidul unui bloc care îmi este mereu în minte,
pentru că este blocul meu, o urmă de pas albastru care este pasul Lui
care a venit să îmbrace lumea în culorile cerului. Acuma nu este decât
cerul pe pânza din faţa mea, care a devenit cerul minţii mele şi
eu mă plimb de la cer la gând, de la pânză la culoarea aceasta care
este acum aşa de prezentă în mine de parcă cerul cu trupul meu şi cu mintea mea nu
am putut deveni decât o singură culoare, albastrul infinit al Lumii de
dinclolo de lume.”
Ilina paşeşte şi nu se uită în urmă. Nu vede decât cerul din inima ei şi abia
aşteaptă să ajungă acasă
să zugrăvească cerul ce l-a pictat deja peste oamenii din inima
ei.
PICTURA CA TERAPIE
• interviu cu doamna
VICTORIŢA DUŢU, pictoriţă şi poetă, despre
misiunea artei, in REVISTA CURIERUL
LITERARA SI ARTISTIC de Valcea, luna februarie, 2007
Stimată doamnă, regretatul Ioan Alexandru scria, în Jurnalul
său de poet, că arta însufleţeşte viaţa, calea artei
fiind calea inimii. Care este misiunea artei, în
viziunea dumneavoastră?
Trăim într-un secol al vitezei, în
care imaginea ne agresează, ne bulversează, ne irită, ne
subjugă şi ne îngreuiază visele. Viaţa pe care o
ducem fiecare dintre noi este una a stresului permanent, a fugii continue
după performanţă şi după starea aceea de a fi învingători,
de a fi mereu pe primul loc, de a ne depăşi pe noi înşine.
Imaginile şi priveliştile din jurul nostru,
într-un oraş supra aglomerat şi blocat, în care trăim şi în
care totul pare să se desfăşoare într-un vârtej, devin – pentru
ochii noştri, pentru subconştientul nostrum – săgeţi ale
insomnieie şi spasmelor sufelteşti, deoarece tot ce trăim zilnic
este deosebit de greu. De aceea arta trebuie să
propună altceva, o alternativă la ceea ce se arată în faţa
noastră zilnic. Imaginea pe care trebuie să o
propună un artist este una a liniştii şi a odihnei, o imagine
care să vorbească despre sănătatea şi libertatea
spitului nostru. Nu trebuie să mai vină
şi ea să prezinte forma de alienare a societăţii în care
trăim şi îndepărtarea de la ordinea şi aromonia
originară.
Imaginea artistică trebuie să vină cu
lumină şi
armonie, cu frumuseţe. E nevoie,în
timpurile acestea, să creăm prin artă ordinea pe care o
găsim în matematică sau în religia lui Hristos. Arta trebuie să fie această expresie a căutării
absolutului, a lui Dumnezeu însuşi, să fie expresia nevoii noastre de
armonie, de sanătate. Ea abia atunci va putea să arate frumuseţea care va salva lumea,
aşa cum a spus Dostoievski, dar el vorbea de frumuseţea lui Dumnezeu,
care este tocmai această stare de armonie dintre corpul nostru, sufletul
nostru şi mintea noastră.
Am aflat că, în curând, se va
vernisa o expoziţie a dumneavoastră, de pictură şi poezie, intitulată,
metaforic, „Lumina de pe umărul stâng”. Care este
locaţia acestei expoziţii şi ce aduce nou ea? O curiozitate:
pictura dumneavoastră vorbeşte sufletului, se topeşte ea în
viaţă, este o expresie a vieţii?
Va fi o expoziţie în
interioirul unei alte expoziţii. Expoziţia mea se va deschide în
cadrul Expoziţiei „BODY-MIND-SPIRIT”,
organizată de firma HH MEDIA SOLUTION, al cărei general meneger este
doamna Mihaela Popa. Locaţia: Teatrul Naţional din Bucureşti,
Sala de dans, unde se organiza târgul de carte. Expoziţia va fi la
dispoziţia publicului în zilele de 23, 24 şi 25 februarie 2007.
Voi aduce în faţa iubitorilor de frumos o
Vieţuim în Bucureşti – mă refer la mine –, un oraş în care clădirile se înalţă din
ce în ce mai frumoase, dar din cauza înălţimii lor nu mai vedem
cerul. Doar dacă
facem un efort să ne desprindem de ceea ce trăim zilnic, de ceea ce
suntem într-un fel obligaţi să gândim şi să privim, am
putea să ne oprim pentru câteva clipe să-i survolăm
înălţimea. Tablourile pe care eu vreau să
le prezint înseamnă pentru mine un fel de încercare de a aduce cerul mai
aproape, chiar în faţa ochilor noştri, a privirilor noastre.
Sunteţi, din câte îmi dau seama, un
artist-constructor. Aşadar, prin pictură, dumneavoastră
doriţi să construiţi vieţi
sufleteşti. Sunteţi, totodată, şi poetă,
cunoscută sub pseudonimul literar ILINCA NATHANAEL. Ce rost au versurile în expoziţia aceasta? Aţi
gândit, probabil, că, în calitate de artist plastic, prin creaţia
dumneavoastră daţi mărturie de frumuseţe adâncurilor
sentimentelor umane, iar prin poezie faceţi noi paşi, înnobilând
sufletele celoe ce vor trece pragul expoziţiei. Nu ştiu dacă am
dreptate…
Aveţi! Poeziile pe care le anexez exprimă
această nevoie de a merge mai departe spre armonia şi spre frumuseţea
care sunt prezente mereu în inimile noastre. Albastrul acesta
ceresc, cu lumina lui magnifică, se află pe umărul nostru stâng
şi ne însoţeşte în permanenţă, pentru că cerul de
deasupra nostră se oglindeşte în noi. Mai rămâne ca noi să aruncăm o privire dinspre inimă către
umărul stâng, ca să putem privi cerul şi să putem zbura.
Aici, cu această dorinţă nu poţi să
trişezi.
Acesta este mesajul meu prin
pictură şi poezie. Îmi doresc să zburăm în lumina cerului
şi să ne spălăm în albastrul lui, ca într-un ocean. Asta
însemnă ordine, armonie, linişte, sănătate
, putere şi glorie . Prin frumuseţea pe care Dumnezeu a
creat-o în lume şi în noi, putem trăi veşnic.
Stimată doamnă Victoriţa Duţu, vă
mulţumesc pentru interviu şi vă doresc un frumos success de
public la expoziţa ce va fi vernisată, în capitala
ţării, peste câteva zile.
Şi eu vă mulţumesc şi adresez invitaţia cât mai multor cititori ai ziarului dumneavoastră, „Curiertul de Vâlcea”, să participe la vernisajul expoziţiei „Lumina de pe umărul stâng”. Vor rămâne, îi asigur, cu imaginea frumosului şi armoniei încorporată în culoare şi cuvânt.
Ioan
Barbu