Volumul
IV
publicat
în antologia
SPIRALELE VIEŢII
EDITURA ANAMAROL
Călătoria gândului
ILINCA
NATHANAEL
Dacă
m-ai lăsa
Mă
plimbam aşa cu gândul
Dacă
m-ai lăsa să mă sui
Pe
muntele cel mai înalt
Şi
să-mi moi mâna
În
culoarea cerului
Aşa
cum mi-aş muia-o în ape,
Dacă
m-ai lăsa să cânt
În
noapte
Aşa
cum cântam uneori
În
zi,
Dacă
aş putea din nou
Să
visez
Zbor
sclipirile mele de gând
Prin
privrea ochiului meu
Îndreptată
în soare…
Cu
mâinile muiate în apele cerului
Ca
în florile lacului meu,
Dacă
aş putea să cânt
Cu
privirile-n soare…
Stau
Stau
şi întreb
Mă
prăbuşesc
Am
ajuns nicăieri
În
întunericul din mine
Numai
tu , ochiul meu
Stai
dur într-o aşteptare mută
Dacă
solia ar veni
Dacă
prăpastia te-ar primi
Nu
mi s-ar rostogoli
Ochiul
de vultur
Prin
spini, prin săbii
Prin
mărăcinii sângelui
Mielului
jertfit
Încă
îi mai privesc şi acum
Lacrima
morţii
Ce
stă în întuneric
Gând
Îmi
sună un gând cam nebun,
Nu
te mai plânge
Că
ai să mori
Nimeni
n-o să te îngroape,
Te
vor arde şi-ţi vor arunca cenuşa
În
zările paradisului tău sfărâmat
„Lumina…daţi-mi
lumina ce vineri
Nu o văd
Că
e întuneric…”
Chipuri…
Chipuri…
Chipuri
vin peste mine
Şi-mi
taie râsul meu
Zâmbetul
meu mi-l striveşte
Lacrima
mea o aprinde de foc
De
moarte
„Oricum
vei muri
Nu
te mai plânge că oamenii mor
Că
oamenii mor
În
tine”
Îngheţ
Numai
chipuri îmi taie lumina
Numai
mâini întinse
Ce
mă străpung
Îmi
sfâşie carnea
Şi-mi
împrăştie sângele
În
foc…
Sună
cuvântul inchizitorial
Al
neputinţei de a fi
„Oricum
vei muri”
Zadarnic
Chipul…chipul…
În
zadar ţi-l chinui
Şi
ţi-l strângi la piept
Tu
vei muri uitată,
Nu
va veni lumina să te ia
Nu
vei mai trăi decât
O
oră…
Îţi
preagătim rugul acum
Priveşte
crăcile de stajar
Vor
arde cu tine,
Trupul
o să ţi-l ardem
Şi
o să-ţi strivim creierii
Dar
mai ales inima,
Şi-o
s-o aruncăm,
O
să stropim soarele
Cu
roşul ei
Şi
n-o să mai lumineze
Ai
să mori sfâşiată
De
noi…ai să mori…”
Eu
voi fi alta
Imaginea
ta
Mă
agăţ de imaginea ta
Din
mine
Ce
se rupe…se pierde
În
timpurile ce dispar
Se
rupe-n mine chipul lumii
Cerul
albastru
Se-ntunecă-n
mine violet,
Tu…tu….lumea
mea din afară,
Se desface
chipul tău
În
sângele meu scurs
Pe
piatra pământului topit
De
câldura îngheţului
Fără
vise…
Zâmbet
Zâmbesc
Dar
chipul tău se reface
În
apele tulburi de pe asfalturi,
Zâmbesc…
Zâmbesc
cu ochiul meu
În
ochiul tâu albastru
Într-o
părere pictat,
Împletit
în timpuri
Ca în
nişte cărări,
Zâmbeşti
la mine cu pustiul tău
Zâmbesc
eu în privirea ta,
Mă
agăţ de imagine
Ca
să pot păşi iluzoriul,
Dar
tu nu ştii că învierea
Rămâne
cel mai mare paradox
Al
neputinţei de a pricepe,
Tocmai
această imagine
Ce
o arăţi altora ca fiind absolută,
De
la acestă moarte
Eu
nu mă înşel
Cu
ochiul tău în inima mea,
Nu
îmi mai este frică să văd.
Căutare
Se
vor uni vreodată
Singurătăţile
noastre
Într-o
lume în care
Cel
de al treilea face cu putinţă
O
prezenţă în cerc
Tu
eşti o singurătate
Eu
o altă singurătate
Pădurile
, pustiul le înghite
Pentru
că tu ai vrut asta
Te-au
rătăcit luminile tale false
Căutarea
mea
Pe
mine nu m-a pierdut
Prin
tine eu mi-am găsit un drum
Către
cel de al treilea
Ce
se uită la tine.
Ochiul
de foc
Nu
te uita în mine
Cu
ochiul tău de foc,
Toată
natura
Ştie
că minţi
Şi
te vede mereu ca pe o catastrofă,
De
aceea nici nu te poate primi
Şi
e tot mai departe
Pentru
că tu eşti cel care îndepărtezi
Sunetul
apei
De
la frumuseţea lui pură
Ca să
poţi privi un strop de rouă
nu
trebuie să-l striveşti în dinţi.
Cântec
Într-un
cântec sublim
Izvoarele
săltau
La visul
tău albastru
Şi
florile plângeau
Odată
cu tine.
De
după zări mă priveai
Cu
lacrima ta de soare
Şi
cânta inima mea
Împreună
cu lacrima ta nebună
Te iubeam,
te iubeam
Dar
acum a sfârsit această iubire
Apa
nu există decât la un preţ foarte
Scump
Şi
e mereu călcată în surdină
De
zgomotul ce striveşte ninsori.
Ninsorile
gândului tău nu mai sunt
Lumină,
fugi
Fugi
în tine însuţi
Înşelare
Tu
raza ochiului meu
Mă
înşeli
Pentru
că tu îmi arăţi lumea
Tu
îmi arăţi doar linii frânte
Ochiuri
de geamuri sparte
Ca
nişte ferestre părăsite
Nu
îţi place gândul pesimist
Nici
să nu îţi placă,
Dar
unii nu pot să respire
Decât
în aceste imagini false
Ale
durerii.
De aceea
fugi de cuvinte urâte
Şi
lasă ochiurile de geam să fie
Astupate
Doar
prin dârâmarea clădirii
Fugi,
fugi şi ascunde-te
Raza
ochiului meu
Şi
nu te arăta ei
Că
te distruge!
Visul
meu
Ce
faci lumină în visul meu
Mă
chinui să te privesc,
Să-ţi
privesc mâinile
Picioarele
sărutate de ape,
Dar
tu te asemeni cu mine
Foarte
mult,
Eşti
la fel de singură
Ca
atunci când te caut,
Pentru
că tu dai energii mugurului
Să
nu fie ştiut de oameni,
Mugurul
acela de gând
Are
ascunzişul lui şi
Nu
te poate pricepe
Atunci
când vreai să-l dai lumii
Ofrandă.
Tu
Cât
de singură erai tu
În
lumea ta pustie
Cât
de singură sunt fără tine,
Tu
care eşti o altă lume
Tu
eşti cel de-al treilea
Iar
aici eşti lumea de nicăieri.
Tăcere
Tăceau
izvoarele
Când
eu voiam
Să
mă privesc în oglinzile tale
Când
mă priveai
Copacii
se înălţau către soare
Mai
tare luminai apa
Şi
mai verzi erau ierburile tale,
Mai
luminată era noaptea
Când
eu voiam să distrug amintirea
Ce
mă ţinuse atâta timp
Departe
de tine
Acum
tu nu eşti decât lumea pierdută
De
atunci,
Atunci
credeam că tu nu exişti.
Îmbrăţişaţi
stăm
Aşa
cum e copacul cu frunzele lui,
Numai
că eu acum simt gândul
Care
înfăşoară copacul
Cu
lumina unui nou înţeles
Pentru
ca acesta
Să nu mai fie distrus
De
cei din afara ta,
Nu
ştiam că exişti.
Lumea
pierdută
Nu
ştiam că exişti,
Că
tu eşti
Lumea
pierdută,dincolo
Dar
tu eşti al treilea şi unul.
Mâinile
noastre sunt strânse în trei
Dar
numai rădăcina copacului
De
sub noi ştie asta
Şi
ne rugăm cu mâinile strânse
Unele
de altele.
Altar
Altarul
îşi primi florile
Ce
deveniră făclii
Natura
era cercul de sticlă
Ce
putea să aprindă bolta,
Punctul
acela mai îndepărtat
Până
unde nu poate ajunge nebunia.
Albastrul
era infinit
Şi
noi cu al treilea zburam în cerc,
În
timp ce un alt cerc nevăzut
Sfărâma
lacătele lumii,
Iar
acestă simfonie neiubită
De
zgomotul lumii
Făcea
să dispară cel nenuntit.
Desen
Dacă
te de-desenezi
De
tot ce te-nconjoară,
Cum
să gândeşti
La
ceva infinit,
La
cel fără nume,
Nerostit.
Nu
vezi pe cineva în spatele tău
Face
tumbe doar din cuvinte
Nu-ţi
imagina că se rostogoleşte pe jos,
Asfaltul
e un drum iubit de el
Şi
de alţii.
Îmbrăcămintea
e preţioasă,
Totul
străluceşte doar în afară
El
,lucrul,
Face
semne în spatele tău
Nu-l
lua în seamă,
Priveşte
doar înainte
Şi
fii atentă la sunetul tău,
Abia
perceptibil,
Din
zgomot trebuie să aţinteşti ochii spre el.
Asfinţit
Soarele
era uneori la asfinţit
Valea
suna a pustiu
Deşi
era primavera,
Se
topeau zăpezile
Zăpezile…ah,
zăpezile…
Atâta
fum de aburi
Se-naltă
din florile
Ce
urmau să înflorească
Dar
unde înfloriseră,
Unde
era adâncul neştiut
Nevăzut
încă de oameni,
Plutitor
dincolo de cuvinte?
Copacii
Când
tu erai undeva
Atât
de departe
Şi
atât de aproape,
Atât
de aproape
Când
copacii erau plini
De
zăpadă si de muguri,
De
flori, de crengi,
Unde
eram eu când te strigam
Din
depărtare…
Hei,
marea mea,
În
zorii zilei,
Ce
sfinţeşte întunericul,
L-am
visat atât de mult cum răsărea…
Unde
eram eu oare
Dorinţa
-Priveşte-mă
în ochii minţi tale
Şi
ascultă,ascultă ce frumos îţi cântă sufletul
-Şi
zboară şi se-nalţă
Ca
ciocârlia pân’la nori.
-Priveşte,
priveşte-te-n oglindă.
-Dar
aici oglinzi nu mai sunt.
-Eu
sunt oglinda,eu sunt viata,
Nu
te înfricoşa de propriile tale cuvinte,
De
vorbele lumii
Nu
te speria!
Copil
Şi
steaua răsare mai tare
Din
umbră
Şi
glas de copil străluce mai viu
Dinspre
vis,
Şi
fericirea umple venirea,
Pe
sănii de stea,
Pentru
că tu eşti oglinda,
Ce
cuprinde în ea nesfârşitul
Cer
Aş
vrea să mă prind cu mâinile
De
torţile cerului,
Chiar
m-am prins
Îmi
spune gândul în şoaptă.
Şi
trupul meu e acoperit
Cu
o grămadă de pietre,
Ca
eu să nu mai văd lumina niciodată,
Dar
s-a cutremurat pământul
Şi
a pătruns o rază,
Ochiul
meu o vede,
Fără
ca ei să ştie
Şi
m-am întors sub grămadă
Cei
din afară au văzut mişcare
Şi
au venit să-mi toarne nisip,
Mai
multe pitre să-mi pună.
Ei
nu au putut să mă zidească acolo
Cât
timp se sfătuiau cum să mă omoare,
Eu
sorbeam energii
Prin
crăpătura cu soare.
Odată
m-am încordat
Şi-mi
mişcam braţele încet lângă mine
Mi-am
încordat mintea
Şi
cu ochiul meu prin acea rază de soare,
Mi-am
izbit mâinile şi picioarele-n sus
Şi
m-am ridicat pe verticală.
Ei
nu mai erau.
Clopotul
Clopotul
a sunat
La
curtea domnească
Clopotul
a sunat
Şi
munţii răspund
Iar
peşterile cântă din fluer
Şi
căprioarele mă-nvată să fug,
Căprioara
aleargă cu mine,
Ea
îmi arată unde e apa,
Unde
e peştera , unde sunt brazii,
Pe
drum am găsit un fluIir de os
Şi
eu sunt solista
Îl
caut pe El , dirijorul.
Zidul
vechi
Odată
stam sub un tei
Şi
zidul vechi al bisericii îmi stătea în faţă,
Stăteam
cu mâna întinsă să prind,
Lumina
în pumn şi s-o strâng,
Să
între în mine adânc.
Deoadată
o floare mi-a căzut în mână.
Era
galbenă, cu raze de soare în ea.
Strigăt
Fulger
a venit din cer peste ea
Şi
deodată a văzut lumina,
Nu
mai era nic un nor,
Nu
mai era ceaţă,
Nici
noapte nu mai era.
A
strigat
În
această lumină
Şi
hainele ei deveniră cuvânt,
Ce
cuprinde în ea nesfârştul.
Sfere
Au
fost odată două sfere-oglinzi,
Flolare
albă de lumină
Şi
astfel vedeau
Singure
Bătaia
nopţii,
Pământul
era a treia sfgeră
În
dezmierdarea luminii.
Un
boboc a înflorit
Cu
o zi mai devreme
Şi
se oglindea în fiecare altfel.
În
prima sferă
Oglinda
emana raze violet,
A
doaua,raze turcuaz,
Iar
pământul îi oferea o imagine stranie
Întunecată,
dar mereu încitatntă
Să
fie privită mai mult
Mai
mult căutată.
Dar
a venit gerul dintr-o dată
Şi
a îngheţat bobocul de floare,
Pentru
că cineva de dedesubt,
A
încercat să spargă oglinda numită pământ.
Şi
s-a strâns în el însuişi
Şi-a
plecat fruntea de frig.
Crivăţul
a spulberat
Muntele
în oglindă
Şi
aceasta s-a spart.
Atunci
un cuvânt s-a făcut tunet,
A
străluminat sferele şi floarea,
Transformându-le
într-o petală
Ce
a cuprins în ea cuvântul fulgerător.
Idee
Am
început să ard
Pentru
o idée
Şi
dă-mi tu putere,
Ca
lumina mea,
Să
lumineze
Întunericul
din mine,
Căci
lumina aceasta
Tu
mi-ai trimis-o.
Cântecul
Stam
la fereastră
În
casă e cald şi focul arde-n sobă
Şi
lemnele trosnesc..,
Şi
eu privesc pe geam,
Privesc
lumina zăpezii.
Şi
zăpada e mare,
Şi
zăpada e albă,
Pe
drum trece-o sanie,
Şi
zurgălăii sună,
Şi
sania aleargă,
Îar
cântecul…cântecul…
Pleacă…pleacă…
Pleacă
în infinitul zăpezii.
Cu
acel zbor pe necuprinsul zării.
De
ce mi-a rămas în amintire
Numai
cântecul
De
ce îl caut şi totuşi nu-l găsesc?
Am
auzit cândva un cântec de lebădă,
Iar
acum nu fac decât să-l caut?
Totuşi
Şi
totuşi parcă nu pot
Să
văd,
Că
mi-e somn,
Mi-e
atât de somn,
Încât
nici în picioare,
Nu
pot parcă să dorm.
Privesc
doar în mine
În
somn.
Scrisoare
Am
primit o scrisoare.
De
la cine e ?
E
de la tine la mine,
În
afară de timp
În
afară de secunda aceasta,
Şi
secunda aceea
În
care tu ai stat şi-ai privit,
Lumea
de sus şi de jos.
Eu
am în mână cuvinte,
Foile
devin transparente,
Un
vânt puternic vine spre mine,
Mi
le ia
Şi
eu rămân cu mâna întinsă
Spre
cuvintele ce nu mai sunt pentru mine
Ci
eu am devenit pentru ele un semn.
Întrebare
Am
răspuns oare la o întrebare
Pe
care eu nu puteam să mi-o pun,
Pe
care n-o am pentru că
Nu
mi-a pus-o nimeni:
“De
ce ai aruncat volumul de poezii .
În
podul casei,
Crezi
că dacă-l voi găsi vreodată,
Voi
putea şterge praful de pe el,
Iar
foile învechite de vreme,
Şi
roase de şoareci,
Să
le reânoiesc?”
Ai
început ca o promisiune
Şi
ai sfârşit ca o lovitură de
cravaşă
Linişte
bolanavă
E
linişte ,
Totul
tace,
Nimic
nu se întâmplă,
Eu
merg alene,
Merg
dar plutesc,
Într-un
spaţiu gol,
Într-un
spaţiu abstract
Şi
nu pot să mă uit nicăieri
Întoarcere
Merg
, trăgând în urma mea
Un
coşciug,
Merg
singură
Să-mi
îngrop visele,
Visele
care m-au ţinut în eroare
Toată
viaţa.
Şi
totuşi , spunea un poet obscur,
La
numele căruia alţii strâmbau din nas,
“Că
adevăratele înfrângeri,
Sunt
renunţările la vis.”
Poate
din cauza lui,
Mă
voi întoarce din drum cândva,
Sau
chiar acum!!
În
clipa asta!!
O,
da,ar fi fantastic!
Să
se transforme coşciugul în scrum…
Ha..ha…ha…viaţă
Şi
voi oameni , nestiuţi , dar buni
Puterea
stă în această întoarcere.!!!
Apari
Privesc
în gol
Şi
mă îndrept nicăieri.
Mi-am
înmormântat visele tinereţii.
Sunt
singură,
Sunt
anonimă,
Eu
pentru mine nu mai contez.
Apari
în golul acesta!!!
Vânt
Un
vânt imaginar
Îmi
spulberă privirile
Afară
e prea frumos
Inutil
de frumos
Să
mai privesc la soare..
Stau
Soarele
e acelaşi
Cu
cel de ieri
Doar
puţin schimbat,
Stau
şi privesc în gol.
Nici
un gând nu se mişcă
În
mine,
Să-mi
anunţe puterea,
Să-mi
provoace imaginaţia,
Ca
să pot spera.
Gândurile
curg haotice
În
visuri inutile.
Zi
de duiminică
Inutil
să mai gândesc,
Gândul
salvator a devenit
Pentru
mine o lume
Care
s-a şters din memorie.
La
etajul de deasupra mea ,
Cineva
bate cu cioacanul
În
zi de duminică.
Nici
eu şi nici el
Nu
ne-am primenit azi.
Pixul
meu
Eu
privesc inutil
La
pixul meu,
Ce
scrie gânduri deşarte.
Mi-e
foame de cuvinte
Dar
inutil să mănânc,
Din
ideile altora.
Mă
plictisesc de moarte
De
o asemenea hrană ,
Ce
latră în mine.!!!!
Am
nevoie de hrana Ta.
Parcă
Parcă
nu aş gândi,
Parcă
aş refuza să gândesc
Parcă
mintea refuză
Orice
cugetare.
Nici
o privire în lăuntrul meu,
Iar
privirile din afară sunt seci .
Mă
speri!!!
Viaţa
şi lumea
Lumea
e
Lipsită
de sensul ei,
Viaţă
îşi trăieşte mai departe
Prin
mine un sens inutil,
Câtă
ratare într-un cuvânt
Ce
nu e încă rostit,
Ci
doar privit de un ochi
Ce
spintecă în gol spre nicăieri.
Te
rog, apari,
Mi-e
frică de mine!!!
Masca
Aceeaşi
masă pe care scriu,
Aceeaşi
copaci care-şi leagănă frunza,
Oamenii
ce aseamănă între ei,
Trec
pe stradă agale,
Aceleaşi
maşini , cu aceleaşi zgomot,
Trec
prin faţa blocului meu.
Privesc
în gol
Şi
totul dispare în trecut
Într-o
lume lipsită de valoare.
Trebuie
să fie şi altceva!!!!